Despre rai și iad (1)

Munții de inerție pot fi cu adevărat „mutați din loc” numai cu acțiunea sufletului în care s-a sălășluit Dumnezeu.

Judecata de apoi. Pentru unii, neplăcută perspectivă. O idee de „dat la o parte”, o reflecție pururi amânată. Au existat vizionari ce au descris iadul ca pe o stare de spirit, compunând un tablou de o monotonie terifiantă. De fapt, osatura întregii lumi căzute are asemănare cu împietrirea unui organism mort. Aici, toate realizările sunt energetice și nedepline. Drumurile ca niște nămeți se cer străbătute cu opintirea forței fizice musculare. Întâlnirea visată rămâne să fie o necunoscută într-o ecuație fizică, în care domină masa, viteza și timpul, toate fizice. Sufletul pare static, un factor imponderabil, nevăzut, fără nici o forță proprie de a determina mișcarea aleatorie a evenimentelor exterioare. Omul e închis, aproape sufocat, în propria singurătate, căreia îi corespunde un teritoriu fix, o parcelă îngrădită pe care o locuiește.

Dorințele lui poetice atât de expansive nu au putere asupra împietririi lumii, oricât i s-ar încorda gândul! Acest gând încordat continuu și rămas fără răspuns în afară, cu rezultatul unei astenii vitale mai mult sau mai puțin intense, dar pe care o resimt toți muritorii, reprezintă sindromul de „nerezonanță cu mediul” care afectează orice suflet prizonier în lumea căzută. Orice s-ar spune, sufletul nu se poate adapta la sistemul lumii căzute!

Lumea care ar fi pe placul sufletului, în conformitate cu așteptările lui adânci, arată, însă, cu totul altfel. Ea apare figurată în artă, în poezie, în muzică. Aici drumurile zboară cu gâturile întinse spre om, ca și când ar fi vii și ar avea aripi.

Personificarea și însuflețirea contaminează totul! Nu mai există acea inerție rea care atârnă ca o piatră de moară la gâtul oricărei dorințe pure, oprind sufletul să-și deschidă fericit aripile.

Avântul sufletului întrece orice viteză temporală. În mod corespunzător, sentimentul de descătușare în planul energiilor este practic nelimitat, căci, să nu uităm, trăim într-o altă lume, a materiei înaripate și inteligente. Ne putem lua, astfel, avânt în orice direcție închizând ochii și zburând dezlănțuiți ca într-un dans vertiginos unii spre alții, căci nu vom ajunge să ne ciocnim!

Numai într-o lume mecanică are loc ciocnirea necontrolată între corpuri, astfel încât în acest context nefericit ființa vie e constrânsă să fie pururi prevăzătoare, precaută, inhibată, oricum s-ar mișca în lume, în orice moment având activată o platoșă de apărare musculară. Însă în viața înviată autosupravegherea corporală încetează și dispare sindromul fricii, al apărării musculare atunci când percepi un fenomen de foarte aproape. Mușchii sunt, ca niciodată, foarte relaxați, iar activitatea conștiinței, ca și a simțurilor, din contră, foarte vie.

„Cu urechea în cămară, cu auzul în afară”, trăirea se dezinstrumentează, se eliberează. Auzul se desfundă și primește în sine o  lume „reglată” ea însăși pe lungimile de undă ale unei emisii optime, ale unei sonorități muzicale, de la sine orientată spre receptor. Obiectul însuși emite spiritual.

Într-o poveste, o piatră „zboară și se așază la picioarele omului, ca un arici fără țepi”. Lumea nu „lovește” ființa! Este ca în muzică, unde intensitatea crește vertiginos fără ca universul să se spargă, sau să se deformeze! Cum spuneam, universul existenței decăzute seamănă întrucâtva cu iadul. Asta se întâmplă în primul rând pentru că nu mai funcționează aici legea sincronizării artistice între subiect și obiect.

Ca urmare, ființa vie devine victimă involuntară a ceea ce putem numi acțiunea efectului decăzut asupra cauzei. Asta înseamnă că împietrirea lumii exterioare induce ea însăși ideea de „moarte” a sufletului, senzația de sleire, de secătuire a tuturor puterilor sufletești. Într-o astfel de lume, ca și absurdă, sufletul se simte nelalocul lui, străin fără nici o pondere cauzală. Prin urmare, exteriorul e foarte apt să influențeze interiorul, să inducă depresii, și încă unele foarte grave.

Dar, după cum spunea un Pateric, atâta timp cât omul trăiește viața pământească pe care Dumnezeu i-a dat-o, el trebuie să-și exerseze puterile sufletești, să facă exercițiul libertății sufletului. Omul are această posibilitate care dă chiar măsura mântuirii ale. Omul are, acum, puterea să-și smulgă sufletul de sub puterea nefastă a împrejurărilor exterioare. Cum? Înțelegându-le în semnificația lor adevărată și aceasta este următoarea.

De pildă, un om se naște, fizic, cu o sănătate precară, sau cu un fizic mai puțin arătos decât al altora, ori cu o stare materială nu de invidiat. Să presupunem că această persoană întâlnește în viață multe greutăți. El se simte deprimat, umilit, chiar rușinat de ceea ce este... Dar greșește profund. Acest „este” al lumii căzute, adică necazurile care ne ies în cale pe drumul vieții, nu sunt încă o răsplată a faptelor noastre, nu sunt o urmare a unei Judecăți de Apoi. Această semnificație ultimă o va dobândi exteriorul numai când sufletul va trăi efectiv în iad.

Acolo, faptul de a trăi într-un loc părăsit, într-un spațiu concentraționar, vid de orice frumusețe, are o cu totul altă semnificație decât întâlnirea, aici pe pământ, cu o greutate materială sau de altă natură. Când unii sfinți au îndemnat: „țineți-vă mintea în iad, și nu deznădăjduiți”, ei s-au referit, în acest context, la iadul lumii de aici, nu la cel de dincolo.

Aici, pe pământ, îndurarea greutăților trebuie conștientizată cu însemnătatea de „destin hristic”, de împreună asumare a suferinței universale (dragostea față de celălalt implicând mai ales natura, care acum e ca un bolnav căzut într-o stare de „comă profundă”). Natura aparent „moartă” nu trebuie „forțată” să se preschimbe brusc, în scopul adecvării la interesele noastre egoiste. Ea, când se va trezi, se va trezi la viață pentru toți, nu doar pentru unul singur! Îngrijită și iubită, natura primește emanația benefică a sufletului nostru în fibrele intime ale ființei ei, de asta să nu ne îndoim!...

Regula noastră de viață duhovnicească este să reducem – la nivel de prim impact – efectul negativ al exteriorului asupra interiorului! Cultivând virtuțile, rugăciunea, dar mai ales aprofundându-ne înțelegerea vieții, vom reuși. Raiul este acea stare de concordie absolută, când sufletul reintră în puterile lui originare și e capabil să-și construiască – prin propria sa decizie liberă – lumea pe dimensiunile iubirii. Munții de inerție pot fi cu adevărat „mutați din loc” numai cu acțiunea sufletului în care s-a sălășluit Dumnezeu. Născute din pământul însemnat pe frunte cu moarte, bogăția și sărăcia au, în condițiile căderii, absolut aceeași semnificație; indiferent de conjunctura exterioară în care s-ar afla, ele nu mă reprezintă în nici un caz pe „mine”, nu-mi „reprezintă” sufletul, așa cum, dacă-mi este dată, „frumusețea exterioară” nu-mi reprezintă chipul dinlăuntru. Adesea, chiar dimpotrivă. Dar în sensul lor eshatologic, și raiul și iadul se definesc prin ceea ce este chipul autentic al sufletului, cu alte cuvinte prin starea lui lăuntrică reală, descoperită. A fi în Rai sau a fi în iad înseamnă a nu mai fi în iluzie exterioară, în „poză”. Abia aici se vede exact ceea ce ai și ceea ce nu ai, ceea ce ești și ceea ce nu ești.

Carmen Caragiu (1965-2015)