Cum sari de la una la alta? (55)

Starea de spectator e incompatibilă cu „mersul lumii”. Nu există recul, implicare psihologică, nevoie de afirmare, de „mască”, condiționare de părerea celorlalți, ce duc la deformarea gândirii, fluctuația imaginii, criza de imagine!

Fericirea este fundamentată pe o serie de paradoxuri, având o înclinație spre absolut și spre veșnic pe care nici o formă din lume nu o va putea satisface.

Dumnezeu scoate oile din staul și numără până la unu (le cheamă pe nume). Persoana nu-i înregimentată. Numinosul = năsturelul de la piept.

Complacerea în minciună este cauza durerii psihice, a consumului. Câte gânduri, atâtea role. Corespondențele sar în ochi = arteziană.

Forța de muncă subordonată economiei, competiției, ridicării țării = prestigiu ce folosește doar unora. „E prea mult. Nu mai pot! M-a doborât. Mi-a luat tot ce am. Cât o să mai pot DUCE?” Costul vieții. Forțarea ritmului biologic, vital. Durerea e de neînțeles. Simbol = dren. Totul a fost pregătit dinainte. Negentropia miraculoasă = ventilator al învierii.   

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (54)

Masă de călcat. „Șoseta” e liberă să plece. Când simți că ceva e liber să plece, referința dispare. Glugă. Decupările, încercuirile cu capișon sunt permise. Bolul îngurgitat. E o guriță ce înghite, mușcă din pâinică, intră în relație cu partea disociată, atopul, înglobatul, cu Cuvântul. Întregul macroscopic se reflectă în partea microscopică, o developează! Ruptură de nivel. Orizontala își mută nivelul. Lift. Călăreț. Lorca. Montaj. Spațiu. La orice nivel e locuire, miraj, curcubeu. Apertură mică sau liber variabilă. Umăr în umăr. Spate-n spate. Ceafă-n ceafă. Sincronizare. Expresie plastică. Taină. Euharistie. „Voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”. Durată de poveste. Cana cu apă. Cănuța are gabarit tropic, smalț alb. Suc de apariții. Nici un loc din spațiul „trecerii” nu e univoc, inflexibil. Simbolistică prereflexivă. Barca convenției ia apă din toate părțile. Les Gommes. Textul șterge ceea ce citești. Greutatea mâinii mi-o simt numai în mâna lui. Reflexivul nu se ține prin efort. Apariționalul nu-și pierde marca de identitate. Eu-Tu = spațiul dorului, al nostalgiei. Pică-n bot (un avionaș de hârtie bont). Hapciu! Natura: copil etern. Rezolvarea problemei vieții însemnă dispariția acestei probleme. Viață veșnică. Destin comun: rămâne „ceva”. Hopa Mitică se ridică. Între agonie și extaz nu e decât un pas. Motiv de visare: femeia. Ritmul îl ai în sânge. Setea de Celălalt. Ninge în sus. Culoarea de vis nu suferă devalorizare psihologică. Ea este un dor al înflăcărării, nu o condiție. Imediat următorul = infinit spațial și temporal. Durată interioară. Amintirile sunt vii, sunt idealuri, dorințe. Trecut = viitor. Timpul (trecerea) nu șterge nimic. Amintiri despre viitor. Dragoste dincolo de viață. Nectarul nemuririi. Apariționalul nu-i doar „lângă”, nu-i o prezență inertă. El „apare”. Materia moartă poate să fie substanță, formal există, dar ea nu apare! Exclusivitatea („Eu”-l) nu este dată de separație, de limită (autodelimitare), ci de caracterul aparițional. Substanța care nu „apare” nu are nici caracter personal. Misterul calităților senzoriale stă în caracterul lor aparițional, „dedicat”, trăit. Caracterul aparițional este intens diferențiator, sursa secretă a realismului diferențial. Materia moartă nu se diferențiază. Principiul diferenței, al intensiunii nu acționează în sânul ei. Numai apariționalul explică Identitatea, urechea, interiorul, deblocarea, datorită lui se elimină virușii, iar „a fi” nu se reduce la „a fi lângă”, la „a fi indiferent (cum)”, ci la „mai mult decât a fi”. Substanța care nu-i pentru cineva nu-i pentru nimeni. A fi orientat = a fi sineitate. Natura sinelui e clarvederea. Persoana nu se disociază în trup și suflet: concept inefabil. Neființa, golul (somnul profund) reglează intuiția Ființei. Apariționalul este explicația autodelimitării. Materia este pasibilă de a fi personalizată, de a trezi sentimente. Substanța e aceeași, comună. Dacă nu are marcă de aparițional, nu poate fi „împărțită”, deblocată, repartizată. Nisipuri mișcătoare. Numai simțul Eului (apariționalul) o tranșează. Apariționalul = verticala, misterul, vălul, rezistența pasivă, Celălalt, puritatea tonului muzical, urechea, receptorul. „Nothing compares to you”. Vocea gravă feminină (altistă) este încă acută (înaltă) pentru un bărbat. Femeia rămâne un copil. „Forever young”. Suflet = aparițional, conștiință. Dimensiunea timpului e dimensiunea conștiinței. Omul nu este un copiator, ci un cunoscător integral. El integrează timpul. Religia e cea mai înaltă formă (depășind nivelul energiilor) de integrare a dimensiunii eternității. Arta integrează materia.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (53)

Criza de imagine. Veleitarismul urâțește. Pentru a grăbi scurgerea apei din plămâni și din stomac, se fac manevre de apăsare puternică, cu ambele mâini pe coaste, la baza toracelui înecatului. În artă, simțurile nu rămân suspendate în gol. Conștiința nu mai transportă lesturi. Tonusul de tracțiune este eliberat din jug. Amintirea e verde, pururi tânără. Ești ca un pansament pe mintea mea. Cu cât vrei să ieși în evidență mai mult, cu atât ești mai urât (piedică în calea altora). A atrage tu atenția = a-i exclude pe ceilalți. Apă de colonie. Staniol. Ursuleți de pluș. Amintirile trec în față, strălucesc ca sângele la soare. Durerea trecerii = semnificat subversionat de semnificant. În muzică, trecutul se deblochează. Efectele polarizării: un pumn de îmbogățiți și o masă de sărăciți. Punguță cu doi bani. Burtica = desiș. Câte nu găsești acolo! Metafora = parașută. Ochii: cărbuni aprinși, jar mistuitor. Mintea moțăie. Căști la urechi. Bucșă și bornă. Freză. Meșă. Mintea se odihnește zburând. Concurență expresivă. Principiul deformării: a deplasa elementele, a le modifica ritmul, a aduce în obiectul însuși elementele exterioare care l-au modificat. A opera această modificare prin intermediul planurilor și volumelor înseamnă a face să pătrundă printre planurile și volumele obiectului planurile și volumele obiectelor înconjurătoare și invers. Mișcare de volume și de suprafețe care se întrepătrund unele în altele în concurență vitală sintetică. „Sunt de ajuns câteva tușe de penel ca să întrevăd întreg tabloul, pentru că eu însumi sunt pictor și ochii îmi sunt plini de culori”. Eliberarea fluxului sanguin. O muzică scufundată-n memorie. Racordare în prealabil a câtorva planuri aparent disparate. Rima imagistică între „ochiul de apă” și „ochiul femeii”. În spațiul unui „punct” (Gestalt) = o bucătărie și o cameră, dilatație, culoarul somnului profund. Montajul nu schimbă direcția, ci developează rolfilmul. A ieșit de acolo cu capu-ntre mâini. Râde că are cercel, că are umăr. Gândurile nu pot fi oprite (morișcă). Gândurile nu înseamnă nimic. Arta nu înseamnă a „ține”, a condiționa. Conștiința estetică are suc. Imaginația estetică nu se developează psihologic. Subliminalul este drenat. Presiunea elementului refulat, oboseala, orbirea, surmenajul, stressul, simptomele se suspendă. Partea reflectă întregul. Metaforă = „operarea” realității cu mână ușoară. Te ridici în capul oaselor. Lifting continuu. Emulsie. În această atmosferă înflorește poezia insolită, nostimă.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (52)

Mecanismul cinematografiei = analiză a diferitelor stări și poziții a părților care compun o realitate, astfel încât din reprezentarea stadiilor succesive ale gestului sau ale deplasării să rezulte în fața ochilor privitorului iluzia mișcării. „Tramvaiul care trece intră în case, care la rândul lor se năpustesc în tramvai contopindu-se cu acesta”: futurism – subiect de râs și de amuzament pentru mulți (Ardengo Soffici). Vezi estetica fragmentului: subordonat unui acord total, mai vast, având un centru necesar, găsindu-i logica lui perfectă, rațiunea lui de a fi în dezvoltarea, în prelungirea, în extinderea către acel centru, calculat de artist în momentul în care a conceput opera ca ansamblu. „Regele a murit. Trăiască regele!”. Aceeași lume, cu „semne” pe frunte. Spiritual nu înseamnă abstract, șters, ci concret, natural (vezi Mircea Eliade, „Despre fericirea concretă”). Îngerul inimii mele. Inimă rănită. Suplement. Sângele care curge nu se asimilează ideologiei depresive, ci peisajului cu fluviu în asfințit. O căsuță mică, mică pitită printre ierburi. Sunetele te atrag în înaltul cerului. Acolo, ciocârlia e lângă auz. „Și auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”. Prezență = se aruncă-n cer ca pe podea. Mintea se dă în leagăn. Ploaie cu stele. Auz de departe. Depărtările se apropie. Singurătatea cântă. Dialogul amintirilor. Absență-prezență. Dinte de lapte. Dacă pleci, nimeni n-ar putea să-mi umple viața în lipsa ta. Fericirea este înlăuntru. Înaltul cerului = aici. „Neîmplinire” dulce. Pentru că e un vis, trebuie să ți-l realizezi! Să nu uiți să fii fericit. Cultivă fericirea, vertijul. În contemplație totul e ușor, dulce. Femeia e o bucurie din care înveți să mori frumos. Ți se ia un văl de pe ochi. Ceilalți sunt brațul tău drept. Sar reflex în ajutor, ca propriul tău nerv. Îți fac loc. Fructul instantaneu al clipei. Mi-a amorțit măseaua. În artă, clipa se dilată. Trecutul răsună muzical. În timpul muzicii, nici frunza nu mișcă. Nimeni nu zice nici pâs. Am sunat doar ca să-ți spun că te iubesc. Sunt în inima ta. Mi-a făcut mare plăcere să-mi revii în gând. Nu lași nimic în urmă. Nu te întorci înapoi. Să-ți aduci aminte unde ești, să te trezești. În artă, nenăscuții și morții continuă să vorbească. Vorbesc despre mine moartă. Am murit, am adormit. Gropiță: ce cuvânt! Te strig pe nume. Răsărit-a primăvara.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (51)

„Din apus / Rozul / Ca o rodie abia ruptă / Se trudea / Să-nfrunte noaptea” (Efi Athanasiou). Ce e rozul? E viul! Amnezia inocentă nu răpește, nu distruge identitatea. Peliculă. Lumea într-o picătură. Noaptea pupilei. Și sufletul poate să facă piatră, nu numai corpul! Hitchcock știe să povestească: o caută pe moartă printre oameni. Căutare vie. Sânge = șuviță. Scriitura = succesiune diegetică a imaginilor. Încetinirea mersului, deplasarea interesului către un spațiu adiacent. Pierderea reperelor. Feed-back-ul este un reper. Inspirație. Fluctuație. Suntem în lumea developării aparițiilor, nu a Identităților configuraționale bazate pe feed-back. Pentru om, a-și schimba culoarea înseamnă a muri, a ieși din tipar. Aparatul și foarfecele monteurului inventează unghiuri, poziții, ritmuri din ce în ce mai neașteptate. Mobilitate frapantă. Posibilul e developat prin montaj. Sens concesiv (senzualitate, ritm lent, dans, piruetă, întoarcere, plutire, legănare, circularitate, presiune de creație, grație, uitare (ușoară) versus rinocerizare, orbire). Diseminare. S-a albit la față, tremură tot. Mâna atârnă din încheietură. Pe ea însăși se ține, și fără durere. Produci psihic, scoți apă din piatră seacă. Nimeni nu ia nimic din tine. Capătul dulce al osului. Merișor acru. Jachetă cu nasturi de oțel. Limbă de ceas. Fractură deschisă. Fluturaș. Pajiște. Riduri. Montajul estetic e dinamic (hiperventilație). Umorul e o sclipire. Ai umor = îți merge mintea! Avion mic de hârtie. S-a dus să moară puțin. Corp de slavă. A duce la bun sfârșit. Numai îndrăgostirea are consistență plutitoare. Intru în pielea ta. Transfer de viață. Leșin = liniștire (eufemism). Cine știe ce-i în capul ei? Râde din ce-și aduce aminte. Transfocator (obiectiv cu distanța focală variabilă continuu, folosit în cinematografie sau la televiziune pentru a obține efectul de apropiere sau de îndepărtare rapidă de subiect) = travelling optic. Efectul de zoom (apropiere-îndepărtare rapidă). Foale (aparat care servește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii). Foială. Foietaj. Omonimele dau iluzia deplasării fără efort. Punctuație. Efect de încetinire și de semantizare. Decupare a clipei. Fragmente = ritmeme. Nu există contradicție la nivelul Principiului Identității. Acum știu de ce au eșuat ideologiile: pentru că au încercat să salveze ideea, spiritul, nu degetul! Au vrut să evadeze, să disocieze. Degetul cu fundă = cap! Sugestii, vibrații și nuanțe. Este de ajuns un deget pe o anumită clapă pentru a declanșa întreaga gamă asociativă în sensibilitatea noastră, pentru a declanșa miracolul armoniei. O parte spusă și trei nespuse. Libertate. A nu spune = a nu forța: uleiul se ridică singur la suprafață. Apa vieții se ia fără plată.

Carmen Caragiu (1965-2015)